Un limoncello vă rog
Dacă vă planificați o vacanță în Italia, nu ratați coasta de sud, vecină cu celebrul Salerno, de unde au plecat normanzii să fure „alte lămâi” ale bizantinilor. Peisajul stâncos cu povârnișuri în mare și o prodigioasă tradiție a lichiorului de lămâie, înghiontit parcă… lingvistic, cu numele „Limoncello”.
Lămâile parcă se rostogolesc spre vulcanul Vezuviu unde nu mai este nici lavă, nici cenușă, nici cutremur pe pământ. Poate că Pompei nu mai are grădini și terme încântătoare, dar lămâia napoletană a rămas chiar și după aproape două mii de ani la fel de proaspătă.
Limoncello „lichiorul galben”
Oriunde ar fi apărut pentru prima dată, lichiorul Limoncello păstrează o conduită elevată și mereu aceeași îmbrăcăminte. Lichiorul este galben de cea mai intensă și pură nuanță, dens și ascuțit ca lama săbiilor din Toledo.
În prepararea lichiorului, lămâia nu pierde absolut nimic. Coaja este cel mai mult exploatată și tot coaja este răspunzătoare pentru culoarea galbenă a lichiorului. Cum lămâia nu are o putere foarte mare de fermentare, ea trebuie ajutată cu alcool pur, uneori chiar votcă.
Rețetele sunt tăinuite, dar o tehnică publică care o puteți învăța și de la localnici, există și acum. În zona comercială a orașului Sorrento se găsesc două magazine unde lumea poate să privească procesul complet de macerare a cojilor de lămâie, aproape la fel ca biroul ascuns al unui parfumier parizian.
Infuzie, fierbere, infuzie și iată o băutură vulcanică, dulce și usturătoare totodată, care, însă trebuie să rămână șaptezeci de zile în ascuns, să conspire și să transpire, până când poate fi servită. Iar când este servită, trebuie mereu să curgă în păhărele speciale de Limoncello, de culoare galbenă și ele, parcă pentru a prelungi suspansul, răcite în prealabil.
Dacă ajungeți în zonele „fierbinți” ale Italiei, artizanii pun la dispoziție o marfă incredibil de variată ce poartă însemnul „lichiorului galben”. Servicii de masă, șorțuri de bucătărie, bomboane și chiar agende telefonice galbene, cu lămâi desenate, vopsite, imprimate sau sculptate. Dar ce vă poate impresiona cel mai mult este colecția de sticle de limoncello, de la cele mai mici, de 175 ml, până la adevărate butoaie cu multe litre.
Insula Capri sau Sardinia
La o aruncătură de băț sau o velă distanță de țărmul italian, găsim insula Capri, cu micile case albe cocoțate pe stânci și artizanii care-ți confecționează sandale personalizate, sub ochii tăi, lângă port. Înainte, spre munte, găsim lămâi aproape peste tot. Spre deosebire de centrul Spaniei, unde portocalele cresc pe stradă și-și trăiesc viața acolo și doar acolo, lămâile din Capri își împlinesc destinul în tradiționalele rotative și teascuri de lemn, din care rezultă Limoncello.
Limoncello se pune pe șotii înainte și după masă, ca majoritatea italienilor amatori de brânză iute de bivoliță și vin roșu de Toscana. Originea lichiorului este necunoscută, iar tradițiile împărțite în diverse tabere: fiecare să spună istoria și să deșire coaja de lămâie în favoarea lor. De aceea, unii pornesc din Capri, alții din Sorento, iar alții, chiar din Sardinia și sudica Sicilie.
Virtuțiile digestive ale băuturii au ridicat Limoncello la aceleași culmi cu rivali precum Amareto sau Bitter. Mulți clienți strigă prin restaurant: „un limoncello, prego! Și nu par deloc surprinși să contemple cum le „răsare” paharul cu lichior pe masă. Dar, fie vorba între noi, cine are nevoie de un lichior digestiv la o salată „caprese” sau calamar în sos de brânză Gorgonzola? Dar la fel de bine poți comanda o Pizza Margherita, la restaurantul Antica Pizzeria Port’Alba, dacă ești în Neapole. Oricum nu uita să încerci Limoncello!
